Fiecare lecție în viață ne este dată în funcție de ceea ce avem ascuns adânc în noi. Dumnezeu lucrează cu materialul clientului, or, dacă acesta este catifea, o jachetă iese într-un fel, dacă e din tafta, alt fel, dacă e mătase, alt fel, iar dacă este din pânză de sac, într-un cu totul și cu totul alt fel. Am avut șansa să cunosc de-a lungul timpului, grație profesiei, oameni și Oameni, artiști și Artiști. Am fost dezamăgită de multe ori, dar numai pentru că am avut așteptări. Și nu trebuia… Am avut însă mult mai multe înălțări, iar acestea mi-au ridicat mingea la fileu, ajutându-mă să marchez de-a dreptul impecabil uneori. Nimeni nu vrea să știe câte nopți nedormite ai la activ, câte dimineți te-ai plimbat cu mâinile la spate sau în buzunare în căutarea inspirației. Nimeni nu vrea să știe cât ai alergat în căutare de subiecte, cât te-ai străduit să obții cinci minute cu un om pe care trebuia să-l intervievezi sau de câte ori inima ta își schimba terenul de joacă atunci când aveai un termen limită de predare a textului. Și cu siguranță pe nimeni nu interesează ce se ascunde în spatele materialelor pe care astăzi le găsești la un click distanță. Nu poți scrie despre viață dacă nu o trăiești. Nu poți scrie despre durere dacă niciodată nu ai simțit cum îți zvâcnesc ochii sub loviturile lacrimilor dinlăuntrul tău. Nu poți scrie despre iubire dacă, izbit de atâta alb, n-ai rătăcit printre nori. Nu poți scrie despre disperare dacă nu ai simțit-o. Rare au fost momentele pe care inima asta a mea le-a notat în jurnalul ei. Rare, importante, de neuitat. Le voi așterne într-o zi pe toate. Până atunci pot scrie acum despre un astfel de moment.
L-am rugat, având în vedere că a acceptat să cânte în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române, pe Florin Chilian să răspundă la câteva întrebări pentru un interviu premergător evenimentului. Nu bănuiam nicio clipă ce va urma. Îl știu de atâta vreme, l-am ascultat de prea multe ori ca să amintesc aici, l-am văzut de atâtea ori la festivalul folk de la malul mării, organizat de Marius Tucă și Jurnalul Național, apoi Mișcarea de rezistență, încât nu credeam că mă mai poate surprinde ceva. Dar toate acestea erau cumva, departe. Omul Florin Chilian, văzut de la maxima distanță dintre sufletele noastre, păstra un fel de aură de mister. Știam, citisem, văzusem, ascultasem, înregistrasem… Însă, așa cum mărturiseam mai devreme, nu poți scrie despre ură dacă nu ai urât, la fel cum nu poți scrie despre lacrimă dacă nu ai plâns niciodată. Florin Chilian mi-a tăiat răsuflarea cu sinceritatea cu care a răspuns întrebărilor mele. M-a prins de mână chiar atunci când simțeam că mă voi îneca și m-a tras la mal, ca pe un năvod plin cu visuri demne. Direct, vertical, liber ca un mustang în plină stepă, s-a deschis într-un fel pe care nu-l credeam posibil și trebuie să spun că îi sunt profund recunoscătoare. Am descoperit că gândim la fel, doar modul în care ne exprimăm este diferit. Am înțeles că lecțiile mele sunt încă departe de ale lui, drept urmare m-am bucurat de întâlnirile mele cu întunericul și le-am binecuvântat. Am descoperit că forța talentului lui stă în conștientizarea a tot ceea ce a lăsat să i se întâmple de-a lungul vieții. Abia când a fost plin până la refuz de inspirație și adevăr a îndrăznit să-și dea voie să fie el însuși, să-și dea voie să fie cunoscut și de ceilalți. Îl admir pentru că n-a dat lustru de suprafață niciunui gest. Pretutindeni se caută moduri eficiente de a impresiona spectatorii, de a-i atrage, de a-i constrânge, dacă vreți, să vină la evenimente. Îl respect pe Florin Chilian pentru emoția pură pe care sinceritatea cântecelor lui o trezește în cei care-l ascultă. În emoția trăirii stă rostul participării la concertele lui. Îl iubesc pentru că a refuzat orice mască, purtându-și cu mândrie propriul chip. Îmi mărturisea că-și dorește ca acest interviu să însemne ceva. Răspunsul meu pentru tine, Florin Chilian, la întrebarea „Ce te-a calificat să fii invitat să cânți la Muzeu?” este simplu: faptul că știi să conjugi „a trăi” la modul mai mult ca perfect. Acest verb pe care l-am văzut strălucind înlăuntrul tău, șlefuit de toate întâmplările vieții tale, m-a făcut să înțeleg că sinceritatea este poate cea mai fascinantă calitate a ta. Drept urmare, clipa năucitoare ce te expune tuturor preț de-un interviu înseamnă ceva, crede-mă! Ai pus atât de conștient și direct punctele pe i încât orb să fii și tot vezi adevărul. Mulțumesc pentru acest lucru!
Ai ales să răspunzi afirmativ invitației Muzeului Național al Literaturii Române?…
Firește. Și încă am făcut asta cu drag, mai ales că tot ceea ce faceți voi acum, organizând toate aceste manifestări sub egida MNLR, este de-a dreptul genial. Bravo și felicitări! Deși noi nu mai știm și nu mai vedem asta de multă vreme, literatura, istoria, poezia, toate acestea sunt vii. Trebuia era să vină cineva, așa cum ați venit voi, și să le scoată de sub lacătele sertarelor unde erau ascunse chiar de către împietritele noastre comodități, în mincinosul confort al nepăsării și al indolenței.
Recitind interviurile pe care le-ai dat de-a lungul timpului, am descoperit că nu-ți plac poeții, pentru că ai senzația că „omoară cuvintele. Cum ai scris un cuvânt și l-ai închis într-o carte, e mort!” Mai spuneai atunci că „muzica le dă cuvintelor o dimensiune-n plus”. Totuși, te rog, spune-mi cât de importantă este poezia pentru tine?
Am spus mereu că eu nu sunt un poet, deși foarte multă lume mă asociază cu această respirație numită poezie prin muzica mea. Am mai spus că detest cumva și cu alt fel de cuvinte poeții mincinoși. Pe cei care nu trăiesc la înălțimea viselor lor poetice. Altfel, vorbeam doar despre adevăratele valențe ale cuvântului și despre faptul că bidimensionala tradiție scrisă a cuvântului, în lumea asta prea modernă, nu face altceva decât să omoare însăși esența noțiunii de cuvânt, lipsindu-l de fireasca respirație a sunetului și a imaginii. Puțină lume știe că în urma unui astfel de „joc” mental s-a născut un proiect foarte drag mie și anume „Radio Guerrilla”. Poate domnul Sorin Vulpe, CEO al Grupului Cațavencu în acea perioadă, să-și amintească despre această naștere, e drept că pentru aspirații mai puțin artistice – să spunem -, dar spre beneficiul nerealizat încă al filozofiei neterminate într-o formă de carte pe la Londra pe undeva. De aici până la vânzarea trustului către o televiziune nu era decât continuarea firească a unei logici financiare pe care am expus-o în explicația legată de valențele cuvântului.
Nu chiar toată filozofia este apanajul morților, după cum prea clar se vede treaba. Zece – na, tot zece J – Zece-le ala % nu a mai venit vreodată, da’ eu îl aștept încă. Așa, ca minima decență a „meleonarilor” în valută forte. Acum artistul x apare la Guerrilla pentru că „a fost cu piața”, artistul y, care nu prea este artist, apare din același motiv, iar z nu este difuzat pentru că a avut păreri și a fost contra pieței #rezist. Motivația, rostită în șoaptă, cu infinită jenă, fiind aceea că o mare parte dintre puținii bănuți pe care radioul îi are vin prin publicitate tocmai de la băncile care au susținut piața… Dimensiunile cuvintelor spui?! Frigider, mamă, frigider. Bunăstarea este prima și singura motivație a unor cuvinte, asimilate organic la nașterea elefantului in vitro prin cireșul înaltelor idei ce transgresează prea imediata carne. Declarativ – firește. Pe scurt și altfel spus: poezia înseamnă viață, respirație, zidiri și construcții în realitatea imediată. Un joc al vieții necesar și de neînlocuit. Asta pentru mine. Pentru alții… Vieți mai lejere trăite pe lângă, păcăleli, minciuni, avantaje imediate, lejeritate, teatru fals, mediocritate dusă la nivel de artă, accesul facil la gagici mai mișto sau cu probleme ascunse mai adânc, băutură mocca… etc.
Citeam undeva faptul că Gelu Naum spunea că poezia nu trebuie înțeleasă, trebuie lăsată să se întâmple. Și tu scrii. Ești de acord cu ceea ce spunea Gelu Naum?
Mare pișicher, domnul Naum. Depinde despre care parte a poeziei te lași să te întâmpli ca definiție profund umană. Despre fiindu-ți poezia ca întâmplare însă… Întrebarea asta e numai pentru îngeri. Pe Nichita ar trebui să-l întrebăm. Nu este deloc târziu să facem asta.
Ești un artist care transmite. Și încă foarte bine. Am asistat nu o dată la concertele tale și am văzut, am simțit. Cum reuşeşti să faci această transmutare a energiei dinlăuntrul tău către spectatori?
Multumesc pentru aprecieri, dar este numai meritul tău! Arta – dacă este să fie artă – trebuie că este fiind profund și dureros de personală, atunci mă duc mereu în emoția care a generat piesele acelea ce emoționează și care emoție mă face să trec scena – cum zicem noi. Nu poți emoționa lacrima dintr-o privire decât dacă ai văzut cu și prin toți ochii lumii lăcrimând. Cu alte cuvinte nu cred că poți vorbi convingător despre o situație particulară decât dacă ești în stare să generalizezi la maximul posibil valențele acelei nuanțe ajungând la esența ei. Abia atunci ce spui tu devine valabil pentru fiecare caz particular în parte. Aici, cred eu, că se poate naște emoția. Nu scriu beat. Nu scriu drogat. Nu scriu despre ce nu cred că trebuie să scriu, deși tare mi-ar plăcea să încep să mă joc și eu cu muzica puțin și să mai renunț la a scrie despre ce trebuie să scriu. Emoția – asta nu poți truca încă în lumea asta a noastră modernă – cam prea mult modernă -, iar oamenii care vin simt asta, o știu foarte bine și revin.
Ai o lungă listă de decizii radicale luate de-a lungul vieții. Ceri mult și dăruiești mult. Cum te-ai defini, în câteva cuvinte?
Încă nu știu. Nebunia de a mă arunca în cap pe creativitate ține de siguranța pe care am avut-o în privința faptului că nu am să apuc să trăiesc până la 50 de ani. Mă gândeam că radiațiile de la Cernobîl au să mă doboare mult înainte, pentru că eram foarte aproape atunci când s-a produs dezastrul, în nordul țării, la Firiza, un lac de acumulare în Maramureș. Nu numai creativitatea mi-a fost influențată, cred eu, de renunțarea ca o eliberare de atracția fetidă a pensiei. Toate războaiele alea ale mele, pe deplin justificate într-o lume normală la cap, toate principialele mele luări de poziție, toate multele mele acțiuni caritabile, toate acestea și încă multe altele mi-au fost motivate de acest orizont de așteptare a vârstei de jumătate de secol.
Uneori, văzând atât de multă durere în spitale, în ochii părinților cu copii bolnavi de cancer pe care încercam să-i ajut, mă întrebam de ce nu eu, dacă tot fusesem atât de aproape?! Este un alt motiv pentru care eu am renunțat la aproape toți banii pe care i-aș fi putut câștiga, donând concertele mele unor cauze umanitare, care cu siguranță că aveau infinit mai multă nevoie decât mine de acele fonduri. Nici acum nu reușesc să înțeleg de ce, până astăzi, nu eu am fost cel care să se îmbolnăvească. Multe nu reușesc să înțeleg, deși de cel puțin trei ori viața mi-a fost salvată pur și simplu din situații imposibile pentru o minte normală. Nu știu cum și nu știu de către cine, dar mai ales pentru ce. Dar încă mă gândesc că timpul nu este pierdut. Mai am puțin până la 50 de ani, astfel încât să nu mă dezamăgesc pe mine însumi cu naivitățile mele credule. Uneori mă gândesc că este prea ușor să o arzi creativ și „dăștept în cap”, odată scăpat de spectrul morții, la capătul unei bătrâneți rele și urâte așa cum lăsăm noi să ne-o facă mereu guvernanții. Tot timpul am făcut fix pe dos totul, fix împotriva a tot ce putea să însemne să reușești în viață. Vom vedea ce va fi. Deocamdată sunt singurul român membru în Uniunea Artiștilor din Marea Britanie și asta o avea vreun înțeles, pe undeva.
Iubești ceea ce faci și se vede. Așa este că atunci când nu respecți și nu iubești domeniul în care activezi nu ești tu însuți?
Ooo, da! Privește în jurul tău și ai să vezi – dacă-ți îngădui o clipă curată – prea multă neființă activă tare, dar cu pretenții, cu putere de decizie, cu relații. Este un cancer, dar oamenii sunt politicoși, nu?! Mereu bine intenționați, nu?! Fix ca drumul spre iad.
Care dintre Oamenii pe care i-ai cunoscut te-au marcat profund?
Valeriu Sterian și Doru – Prezidente – Stănculescu. Datorită dlui Doru Stănculescu am decis să fac muzică și nu altceva. Iar de la Valeriu Sterian, la care am lucrat încă din clasa a X-a de liceu ca tehnic, adică om bun la toate, de la carat boxe la făcut sunet de spectacol, am învățat tot ce nu trebuie să faci pe scenă și nu numai. Cu Vali nu cred că am făcut pace, pentru că nu mai este. Încă mă trezesc certându-mă cu el, în mintea mea.
Spuneai într-un interviu că, fără prieteni, ai fi fost un om terminat. Sunt mulți cei fără de care nu ai fi cine ești astăzi? Crezi că prietenia are vreun secret?
Nu, nu sunt mulți cei fără de care nu aș fi reușit și cu siguranță nu sunt cei care se laudă spunând asta. Alții sunt aceia care au ajutat să se întâmple Iubi, Zece, Chiar dacă…, Termopanele, Saveica sau Dor. Altfel, secretul este clipa. Cu siguranță, sinceritatea clipei ține de secretul prieteniei. Dacă nu te modifici în timp, dacă nu renunți la toate minunile clipei trăite curat, atunci poți considera că ai descoperit și păstrat secretul.
Cum este să lucrezi cu artiști experimentați, dar și cu tineri talentaţi? Crezi în așa-numitul conflict între generații?
Măi, mamă, artiștii experimentați… Unii sunt o bucurie, o minune. Alții sunt numai venin și boala rea, dar copiii ce vin din spate, deși extrem de puțini, sunt o încântare. Conflictul, deși nu cred în el, este necesar pentru că, doar așa, cei care vin din spate pot ajunge în fața noastră. Din nefericire, prea mulți dintre noi nu mai avem – sau nu am știut niciodată – eleganța, modestia ori demnitatea treptei. O treaptă nu este călcată în picioare, ci este parte a unui drum în sus către ideal, dacă vorbim despre artă. Artă este prea puțină în avalanșa asta artistică, dacă mă întrebi pe mine. Dar ăsta este subiectul unei alte întrebări la care nu vreau să răspund acum pentru că și așa m-ai întrebat despre niște lucruri adânc ascunse-n mine și de demult. Piei mi-ai luat de pe mine cu întrebările astea. Rânduri, rânduri de piei… Până la sânge unele dintre ele. Mulțam pentru asta!
Ce înseamnă talentul, din punctul tău de vedere?
O nesimțire, o mitocănie. Dacă despre mine este vorba, atunci asta cred că este talentul ăsta al meu. În rest, doar am citit enorm de mult în copilărie și adolescență. Efortul meu este doar acela de a mulțumi Domnului pentru bruma asta de har ce mi-a fost dăruită la naștere, în singurul fel pe care-l știu eu și anume încercând mereu să mă ridic la înălțimea acestui dar neprețuit și să nu renunț la el.
Ce e mai rău, să eșuezi sau nici măcar să nu încerci?
Haioasă întrebare. Firește că, judecând în absolut ca artiștii de cultură fiind, este dramatic și profund degrabă plictisitoriu să nu încerci măcar. Asta doar în situația în care nu ești un prostănac cu respirație grea, urât mirositoare, ce se crede buricul pământului, care vorbește mereu cu voce gravă, afectată; acela care locuiește dintotdeauna cu mama proprie. Acela care nu termină niciodată o propoziție, așteptând și trăind din idioata adulație a donșoarelor născute bătrâne, dar rezistente încă de la alarmanta etate dată de vârstele cuprinse în intervalul 16-52 de ani.
Dacă nu s-a modificat istoria asta, atâta câtă știu eu, nici măcar Iisus Hristos nu a reușit în viață, eșuând lamentabil din pricina contemporanilor în a ne salva, nu?! Am eu un cântec: „Toate, toate…” pe „Autistul – Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!” Sfântă vanitate: cum să NU reușim noi în viață?!!! Altfel spus, am realizat că nu mai am nimic de demonstrat nimănui. Efectul albumului Chilian Pre@Clasic asupra mea ar fi cam acesta. Am acceptat realitatea faptului că impostura necesită un minimum de inteligență și de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere. Am înțeles că unii sunt doar mediocri și nu te poți supăra pe ei doar pentru că de generații nu reușesc să-și depășească condiția. Mă repet, dar o fac cu drag: tot timpul am făcut fix pe dos totul, fix împotriva a tot ce putea să însemne să reușești în viață. Tot timpul am vrut să ratez, dar să ratez în condițiile mele. Nu m-am temut să fac ce știam eu că trebuie făcut, potrivit credințelor mele și împotriva valului nefiresc de mare al celor care „știau ei mai bine”. Dacă asta e de bine, atunci artiștii noștri, creativii noștri au o mare problemă – și cu toții știm că chiar au – și, prin ei, avem și noi, restul. Mereu mi-am zis că dacă tot este condiționarea istorică, biblică, christică să o dau de gard, să eșuez, să ratez în viața asta a mea, măcar să o fac într-un mare fel, cu stil de mare ratangiu, privind și primind provocarea asta drept în față, în ochi și nu mic, meschin, pe ascuns, nevricos. „Zece” a plecat și de aici, să știi.
Care este lucrul pe care ai vrut întotdeauna să-l faci și încă nu ai reușit? De fapt, mi-aș fi dorit un fel de listă a lucrurilor pe care ți-ai dori să le faci, oricât de nebunești ar părea la prima vedere.
Aș vrea să mă odihnesc puțin. Aș mai vrea să am concediu. Vreau o casă la curte, ca a hobbiților, îngropată pe jumătate spre trei sferturi în pământ, cu sobă sau șemineu, pisică și cățel. N-am avut niciodată vise nebunești. Pe alea le-am trăit direct, fără nici un fel de reținere.
Ai învăţat din greşelile tale? Este impropriu spus greșeli, pentru că eu le definesc ca fiind experiențe care ne ajută să evoluăm. Întreb gândindu-mă la vorba veche ce spune că modul în care te ridici după o înfrângere te defineşte ca om.
Oh, da, am învățat! Minte nu m-am învățat, însă tot învățând din propriile greșeli. Doar în aparență este schizoid răspunsul meu, pentru că societatea este într-adevăr dementă și nu mai știm a deosebi binele de rău. Înfrângeri spui… Iubita, eu am trăit prin canale, am ajuns multiplu campion de foame, pentru ca mai apoi și de lene, detestând sincer munca, am ales muzica. De la primul album, încă din 2001, fiecare clipă trăită este un dar nesperat, extraordinar de frumos, pe care viața mi l-a făcut. Rău este că și eu, dement fiind, uit de mult prea multe ori asta.
Dacă ai fi ministrul Culturii care ar fi prima ta măsură? Întreb pentru că ești om cu școala vieții, care știe cu ce se mănâncă lucrurile acestea și, pe deasupra, abil posesor de simț al umorului.
Sincer?! – Aș da un ordin prin care în învățământul românesc să fie introduse mai multe materii care să aibă legătură cu arta și aș face autostrăzi către locurile din România unde s-a născut arta, începând cu Hobița lui Brâncuși și cu Târgu Jiu. Restul lucrurilor vor veni de aici. Este inutil, cred eu, să construiești castele în aer. Orice altă prima decizie – și cât de multe sunt!!! – aș da, nu ar avea o fundație solidă și s-ar pierde în vânt.
Ce înseamnă, pentru tine, o zi pierdută?
Nimic. Nu știu cum este să o pierzi pentru că nu înțeleg definiția ta la „a câștiga vreme”. Timpul a fost mereu altceva.
Cât de important este să visezi, din punctul de vedere al artistului care eşti?
Vital ca respirația, doar că vezi tu… mă tem că lumea în care m-am născut eu, lumea pentru care m-am pregătit, am învățat și am creat eu, acea lume a încetat să existe și nu va renaște niciodată. Lumea de astăzi nu are nimic în comun cu lumea de anul trecut. Iar față de cea de acum cinci ani este de-a dreptul inexistentă, doar că este o oglindă inversată. Nimic din ce a fost acum zece sau douăzeci de ani nu avea cum să prevestească ziua de astăzi și cu atât mai puțin pe cea de mâine. Poate că alții au văzut adevărurile astea, poate că le-au generat, dar recunosc cinstit că eu nu am visat la așa o lume reală. Visul, mă întrebi tu…Visul meu este ca acest interviu să aibă un sens, un rost, un înțeles. Mă tem însă că adevărul este altul. Se schimbă lumile și încă nu am instrumentele necesare să înțeleg în ce. Văd doar o mică parte din cum.
Tu în ce crezi, Florin Chilian?
La asta să-mi răspunzi tu, te rog, că tot am răspuns cu drag dorinței mele de a cânta la voi. Ce m-a calificat?!
Loreta Popa 