Echilibrul fragil al vieții

Andrei-Gheorghe-revine-la-dragostea-dintai-1Indiferența – boala care ne macină în fiecare zi. Preocupați de mizeriile pe care le putem arunca în capul celor pe care îi considerăm mici, neimportanți, celor deasupra cărora ne situăm crezându-ne superiori, uităm de cele mai multe ori că nicio diplomă, oricât de încărcată de filigran ar fi, nu ne oferă calitatea de OM, nu scoate la iveală ființa aceea luminoasă pe care o ascundem cât mai departe de ochii celorlalți, de frică. Da, de frica de a nu părea sensibili, fragili, simpli, frumoși, limpezi. Ne-am închis de bună voie în cușca din care nimeni în afară de noi nu ne poate da drumul vreodată. Asist, mușcându-mi buzele a neputință, la o radiere generalizată a ceea ce mai înseamnă umanitate. Ca și cum o mână nevăzută șterge cu buretele tot ceea ce știam, tot ceea ce prețuiam, tot ceea ce consideram important în viața mea, acea viață nesemnificativă peste care se toarnă astăzi un asfalt ce nu va lăsa să iasă la iveală vreo groapă odată cu prima ninsoare. Nu. Nu știu câți dintre voi își amintesc de filmul ”Poveste fără sfârşit” – The Neverending Story”, e drept că a fost realizat în 1984, dar acolo există această imagine a NIMICULUI care spulberă EXISTENȚA tuturor celor ce locuiau pe acel tărâm al poveștii, pe care niciodată, dar niciodată eu, personal, nu am acceptat-o. Nu am crezut că se poate să trăiești complet imun la ceea ce te face om. Poate părea naivitate, pe alocuri prostie, neadaptare la condițiile societății actuale atât de acordată la tot ce înseamnă URÂT și ÎNTUNERIC, dar îmi asum sensibilitatea, așa cum am făcut-o întotdeauna de-a lungul drumului meu.

uni_andrei_gheorghe_20140924_0417Ați văzut vreodată cum moare un copac? Sigur că da. De nenumărate ori. V-a păsat vreodată că oasele voastre se încălzesc cu rămășițele lor? Mă îndoiesc. Sunt doar copaci, veți spune. Da. Așa este. Numai că eu, și alții ca mine, i-am văzut altfel. Le-am auzit strigătul din soba în care au fost aruncați și am ales să le ascult poveștile. Astfel mi-am înțeles rostul, mi-am ales valorile și am învățat ce înseamnă cu adevărat viața. Copacii mor în picioare, ceea ce e mai mult decât pot spune despre oameni. Copacii au bunul simț să rămână verticali, privind spre cer și cunoscându-și rădăcinile deplin. Cum spuneam, asist mușcându-mi buzele a neputință și durere la cum moare lumea în care trăiesc, asist la indiferența celor din jur la plecarea unui om care a însemnat ceva, a trăit așa cum și-a dorit, înconjurându-se de suflete neatinse de mediocritate, suflând drojdia societății din berea lui. A făcut diferența, chiar a făcut o diferență cu existența lui, spre deosebire de scursorile care își alocă, superiori, meritul de om, cu care uneori respir același aer, din nefericire. Împotriva zarurilor aruncate de cei care se cred mai presus de tot și de toate, există ceva ce le va strica mereu și mereu planurile, CREDINȚA. Înțeleasă corect. Asumată. Credința în noi însene, dacă vorbim despre femei, și în noi înșine, când vorbim despre bărbați, ca să fiu în ton cu ceea ce se numește pompos gender studies, dar și gramatical corect.

646x404Mi-am simțit amorțită ființa azi noapte. Am rămas fără cuvinte când am aflat că Andrei Gheorghe a murit. Da. A fost găsit fără suflare acasă, în timp ce afară ningea cu fulgi mari, albi, puri, ca și cum iubirea din cer încerca să curețe pământul, definitiv și irevocabil. Mi s-a făcut pielea de găină atunci când am văzut fotografia cu el pe toate site-urile de socializare, anunțându-i dispariția prematură, la doar 56 de ani. Omul acesta, pe care l-am întâlnit de trei în toată viața mea, avea puterea de a te spulbera dacă sufereai de prostie. Omul acesta, atât de urât de mediocri, nu stătea de vorbă cu tine dacă neuronii tăi nu dădeau mână cu mână. Omul acesta, nesuferit, imposibil de așezat în șabloane, liber ca și păsările cerului, greu de redus la tăcere, departe de liniile trasate de alții ca fiind standarde ridicate ale unei societăți într-o metastază ce se vede de pe lună mai clar decât Marele Zid Chinezesc, era acel Copac despre care am scris mai sus. Acel Copac ce moare în picioare. S-a uscat pe dinăuntru, retrăgându-și seva care îl hrănea. Acest Copac obosise. Cât a trăit a făcut ceea ce a simțit, ceea ce a visat, ceea ce a avut chef, când a avut chef. Nu a lăsat compromisul să-l murdărească. Nu l-am cunoscut pe Andrei Gheorghe așa cum l-au cunoscut cei cu care a lucrat zilnic, dar l-am admirat de la distanța jurnalistului care știe ce înseamnă valoare. Nu am dat mâna cu el niciodată, dar l-am îmbrățișat de fiecare dată când spunea un adevăr cu care rezonam, aruncat așa cum știa el, franc, în față. Andrei Gheorghe habar nu avea cine eram eu, e firesc, e normal, e la mintea cocoșului, dar mi-e de ajuns să știu eu cine a fost el și ce a reprezentat pentru câteva generații. Omul acesta controversat, care nu s-a dat niciodată înapoi din fața a ceva, dar care știa să spună NU atât de perfect și cristal de limpede. Omul acesta, care nu a făcut niciodată frumos în fața nimănui și pe care, sincer, l-am prețuit fix pentru toate aceste calități și defecte, știa că nu este perfect și și-a asumat totul. Țin minte cum povestea despre experiența ca profesor undeva, departe de lumea dezlănțuită, pentru câteva zile, apoi a renunțat.  Naveta era imbecilă, inumană și istovitoare. Era arogant și se mândrea cu asta. De ce? Pentru că nu voia să fie prietenul tuturor, nu voia să se tragă de șireturi cu toată lumea. Aroganța lui era o soluție împotriva excesului de democrație. Andrei Gheorghe avea o minte vie, datorită căreia a refuzat să-i lase pe alții să-i traseze linii directoare.

sticla-500x281Avem o boală, aceea de a nu ne prețui semenii cât trăiesc și de a-i ridica în slăvi după ce pleacă. Suntem impasibili în fața vieții, o tratăm cu superioritate, iar dacă ni s-ar da șansa, cred că am striga în gura mare că noi suntem cei care au inventat-o, nu de alta, dar generațiile care știau cine a făcut asta dispar în acel nimic despre care vorbeam mai devreme. Avem o boală numită prostie, pentru că atât timp cât transmitem de la fața locului cum viețile unora sunt secerate de incapacitatea de a fi oameni a altora, de dorința încarnată de a avea putere și de a decide pentru alții, așa ne numim: proști. Direct, franc, în față.

Avem o boală numită Speranță. În mai bine, în mai frumos… Spun boală pentru că este răspândită și molipsitoare. Spun Speranță, pentru că atunci când speri știi că nu poți ridica un deget. Dar asta trebuie să facem: să mișcăm toate degetele, să ne mișcăm mâinile, picioarele, corpul și să facem ce avem de făcut nemaiașteptând nimic de la nimeni. Dacă vrem bine nu este suficient doar să-l facem noi însene, trebuie să-l înfigem cu mâinile noastre în reduta răului. Dacă vrem frumos nu este suficient să ne oprim să admirăm ceva, ci trebuie să creăm la rândul nostru frumos, arătând cu degetul urâtul. Dacă vrem să oprim distrugerea pădurilor în care trăiesc frații noștri, Copacii, aducându-ne aminte de rădăcini și privind cerul, trebuie să ne așezăm în fața celor care cu ferocitate distrug oxigenul copiilor noștri, cu bună știință, voit, urându-ne de-a binelea.  Lumea în care trăim moare. Încet, dar sigur…Și, totuși, de noi depinde pasul următor.

Andrei Gheorghe a scuturat cu toate puterile un sistem greu de descris în cuvinte și a obosit puțin. A purtat pentru o vreme hainele, scutul și lancea lui Don Quijote, apoi NIMICUL, INDIFERENȚA și PROSTIA au ajuns la putere și i-au confiscat totul. Până și pe Sancho Panza. Andrei Gheorghe a murit, iar cei din jurul meu sunt neclintiți în nimicurile lor zilnice. Nimeni, dar nimeni din cei cu care respir zilnic nu și-a exprimat părerea de rău, nu a amintit de această plecare și mă doare, tare rău. Da, am citit nenumărate statusuri azi noapte și astăzi despre ce a însemnat Andrei Gheorghe, dar e prea puțin. Îmi dau seama că suntem pierduți. Nu se mai poate face nimic. Am uitat să fim oameni. Moartea seceră suflete și noi privim fără să ridicăm vreo sprânceană, fără să simțim, fără să înțelegem ceva din acest joc de pe tabla de șah a lumii. Inspirăm, expirăm… Respirăm fără să înțelegem cât de prețioasă ne este CLIPA. Mi-ar plăcea să cred că se mai poate face ceva, că dacă ne scuturăm puțin vom mai stoarce din ființa noastră o picătură de omenie, de bucurie, de frumos, de viață. Mi-ar plăcea să-i pot spune fiicei mele că am făcut lumea mai frumoasă pentru ea. Pot să ridic sabia de fiecare dată, verticală, fără să-mi plec vreodată capul, aidoma Copacilor în fața cărora mă voi așeza întotdeauna pavăză, pentru că altădată ei au făcut asta pentru mine și strămoșii mei. De ce? Pentru că rădăcinile mele sunt puternice, știu cine sunt, iar privirea mea este îndreptată spre cer. Mi-ar plăcea să pot să-i las fiicei mele moștenirea unei mame demne, care și-a asumat greșelile, a învățat din ele și a mers mai departe mai puternică fiind. Mi-ar plăcea ca oamenii pe care trecerea mea prin această lume i-a atins în vreun fel să-și amintească faptul că emoția este permisă, la fel și iubirea, lumina, binele, răbdarea, frumosul, bunătatea. Toate acestea ne sunt permise. Trebuie doar să le vrem în viețile noastre. Să le aducem din vis în realitate. Atât!

13_dm_interv_ag_62805700Am vrut să scriu despre Andrei Gheorghe astăzi, când echinocțiul de primăvară marchează faptul că ziua este egală cu noaptea și este prima zi din noul an astronomic, astrologic sau cum s-o mai numi el. Am vrut să nu uit niciodată CLIPA aceasta prețioasă în care am simțit că indiferența celor din jur rupe fâșii întregi din carnea luminii mele. Am vrut să țin minte cât de fragil este echilibrul vieții pe muchia căreia pășim unii dintre noi dormind, neștiind că ne putem trezi oricând. Da, am vrut ca Andrei Gheorghe să știe, de acolo de unde este acum, că pentru mine el ÎNSEAMNĂ CEVA. La prezent, nu la trecut…

Reclame

9 gânduri despre &8222;Echilibrul fragil al vieții&8221;

  1. Minunat si adevarat !stimata doamna!! TREZIREA!! Da a fost o capacitate,si-mi place sa cred ca mai sint multi asijderea!! nu-i vede nimeni,nu-i asculta nimeni!! el vorbea si pentru acestia multi……….

  2. Frumos… Și lui Gheorghe îi place, sunt sigură… Felicitări! El este cu adevărat un tip special, autentic, sclipitor. A avut cutezanța de a se arăta exact așa cum e, constituind lecție pentru noi toți cei care ne lăsăm adesea puși la colț de o lume falsă, conformistă și snoabă … Odihnă veșnică în loc luminat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s