Iartă-ne, Cristina, pentru indiferența noastră! Iartă-ne, dacă poți!

Scrie! Scrie, dacă poți! Așterne toată durerea pe care sufletul tău o simte, o resimte, o trăiește și nu reușește să o țină în frâu. Scrie continuu! Numai astfel te vei descărca de mizeriile pe care ceilalți le-au aruncat peste tine. Numai așa te vei îndepărta de micime, prostie, răutate. Este sfatul pe care l-am primit cel mai des în ultimii ani. Scriu acum, după ce am înțeles cât de fragil ne este echilibrul, cât de simplu și ușor putem oricând trece în altă dimensiune.

Ani întregi am avut-o ca model, pentru că era autentică în orice împrejurare. Atunci când, datorită profesiei de jurnalist, am avut șansa s-o întâlnesc, am întrebat-o, la fel ca pe tatăl ei, Cristian Țopescu, dacă mă pot contamina de dragoste de viață respirând lângă ea. A zâmbit așa cum numai ea putea să zâmbească. Era modestă, aidoma spiritelor mari. Cumva, faptul că era fiica tatălui ei o motiva să pășească spre această direcție. Educația ei era una aparte, presărată cu o disciplină perpetuă. Nimic din ceea ce a făcut nu a fost altfel decât generos, sigur, cald, demn şi atent documentat. Misiunea ei, sunt convinsă de acest lucru, era aceea de a lumina într-un mod personal tot ceea ce făcea. Una dintre ființele cu totul altruiste, lipsită de egoismul generalizat al societății acesteia bolnave în care ne facem că trăim, pentru că numai viață nu este ce ni se întâmplă zilnic.

Cristina Țopescu a moștenit blândețea, bunătatea,  răbdarea, echilibrul și bunul simț de la tatăl ei. Nimeni nu reușea să aibă discursuri mai însuflețitoare precum Cristian Țopescu. De multe ori l-am asemuit cu un pianist care atinge în mod perfect, aproape nevăzut, o claviatură a sufletelor. Niciodată nu m-am simțit mai româncă, mai mândră de faptul că sunt om, ca atunci când îl auzeam comentând. Cred că tot de la el Cristina a moștenit generozitatea şi bucuria de a dărui din prea plinul sufletului său. Vestea morții Cristinei Țopescu m-a izbit cu fruntea de pământ și de cer, în același timp. Priveam literele de-o șchioapă de pe micul ecran și, pentru o vreme, timpul s-a oprit. Cum este posibil să mori singură? Să nu ai pe nimeni în afară de animăluțele de care te îngrijeai mai mult ca de tine? Până unde poate merge indiferența față de semenii noștri? Ce mai înseamnă a fi prieten astăzi?

Mă încercau sentimente de tristețe profundă, pentru că am iubit-o pe Cristina, am admirat-o și am respectat modul în care și-a transformat meseria în misiune personală. Pentru cineva care nu știe ce înseamnă să fii jurnalist, cuvintele mele nu vor atinge niciun resort interior, dar nu scriu despre Cristina Țopescu  pentru acest lucru, ci pentru că întreg eșafodajul acestei societăți care nu dă doi bani pe faptul că încă ești om a căzut. Scriu pentru că mă doare lipsa de empatie, mă doare indiferența celor care nu se opresc nici măcar o secundă pentru a sesiza faptul că un om cu o lumină greu de trecut cu vederea a dispărut de lângă ei. Scriu pentru că sunt bulversată de acest capăt al drumului spre care am fost împinși deliberat. Dacă îmi spunea cineva acum 20 de ani că presa, așa cum o știam atunci, va dispărea i-aș fi spus că e nebun. Existau încă repere, existau încă profesioniști, oameni la care te uitai admirativ, pe care nu puteai să nu-i respecți, chiar și numai pentru faptul că puneau întrebările potrivite celor pe care îi intervievau.

Cristina Țopescu era o femeie superbă, inteligentă, bună, blândă, care lumina camera în care intra din prima clipă. Am citit atâtea păreri despre ea încât am obosit. Am ascultat tot felul de cuvântări la televizor despre cine a fost, ce a făcut, de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Cristina. Realmente obositor. Ce m-a frapat a fost faptul că se revenea la ideea că era „păguboasă la bărbați” și naivă. De când bunătatea este naivitate? De când iubirea pentru orice ființă, greu de ținut în matca ei firească atunci când este autentică, este un defect? De când faptul că-ți așezi sufletul în palmele unui bărbat, iar el este atât de nesigur încât dă de toți pereții cu el și-l împrăștie în cele patru zări, făcându-te să cauți bucățelele o viață după aceea, se numește naivitate? Cristina a iubit și a trăit așa cum a simțit. A făcut greșeli, la fel ca orice om și a învățat din ele. Cristina avea nenumărate calități. De-aș încerca să le enumăr aici nu cred că mi-ar ajunge spațiul.

Mi-aduc aminte că viața mi-a scos-o în cale imediat după 1990, când devenise crainică la TVR. Se vede dacă-ţi faci meseria cu plăcere, interes şi respect faţă de cel care te ascultă. Pentru Cristina era important să-și îmbogăţească spiritul prin lectură, spectacole, concerte şi prin cât mai dese întâlniri cu oamenii. Credea și spera cu tărie într-o lume în care nu numai că ne-am fi iubit toți semenii, dar măcar nu ne-am fi făcut rău deliberat. Credea că este important să respectăm și să ocrotim natura, să prețuim toate viețuitoarele,  tot ce ne înconjoară. Poate părea un vis îndrăzneț, poate chiar imposibil, dar ea credea în el. Avea o compasiune incredibilă față de oamenii pe care îi întâlnea în calea ei, empatiza instantaneu la suferință, ceea ce nu este deloc simplu de dus. A fost însă un risc pe care și l-a asumat. Cristina nu a avut niciodată tupeu, nu suferea de sine  însăși, nu și-a dat aere în fața nimănui, nu se purta cu colegii sau cu prietenii ca și cum le-ar fi fost superioară. A fost recunoscută pe stradă din clipa în care a apărut pe sticlă, dar niciodată nu s-a văzut altfel decât era, niciodată nu a agresat cu personalitatea ei. Scriu toate aceste lucruri în timp ce înotăm într-un ocean de prostie, mediocritate, răutate, superficialitate, falsitate, aroganță și nimicnicie.

Și-a câștigat singură existența de la 18 ani. S-a descurcat singură pentru că așa a fost educată. Nu a agreat niciodată oamenii care au așteptări de la ceilalți și nu oferă nimic. Spuneam că doare plecarea aceasta, pentru că a fi unic înseamnă imposibil de înlocuit. Știu că în ultima vreme se spune că nimeni nu este de neînlocuit, chiar am asistat la câteva evenimente unde moderatorii afirmau acest lucru de față cu familia celui care plecase spre altă lume, fără să-și imagineze durerea pe care aceasta o resimțea. Știu că unii oameni chiar nu au resorturi interioare care să fie atinse. Așa funcționează ei. Nu judec pe nimeni. Dar ca să nu simți nici cea mai mică emoție la plecarea unui om căruia nimeni nu i-a simțit lipsa suficient de tare încât să-și dorească să-i audă vocea și să știe că este bine mi se pare strigător la cer.

Am fost marcată în adolescență de o sintagmă folosită de presa vremurilor la moartea lui Richard Burton (ca să evit căutarea pe google vă anunț că este unul dintre marii actori pe care Anglia i-a dat lumii) care suna astfel: „Moartea lui Burton a salvat-o pe Liz Taylor, a chemat-o la ordine!” Același lucru am simțit când am aflat despre dispariția Cristinei Țopescu. Mi-a fost scuturată întreaga ființă, până la rădăcină, și am înțeles că mi se poate întâmpla acest lucru oricând. În această perioadă în care la Cristina nu s-a mai gândit nimeni, a Sărbătorilor de iarnă, am avut răgazul să stau de vorbă cu mine zilnic și să-mi pun în ordine prioritățile. Să înțeleg că nimeni nu-ți ridică o statuie pentru că-ți faci datoria și ești bun. Am avut răgazul să-mi promit că anul acesta va fi al meu și îmi voi împlini visuri pe care doar speram să am forța să le trag la mal cândva. Dispariția Cristinei, în maniera aceasta dureroasă, cumva departe de lumea dezlănțuită, uitată de toți, m-a tulburat peste măsură. Mi-am revizuit viața așa cum nu am făcut-o niciodată până acum. Mi-am impus un stil de viață sănătos, acest lucru însemnând nu numai renunțarea la obiceiurile care mi-au făcut atât de rău până acum, cât mai ales apropierea de cei pe care îi iubesc și a căror prezență îmi luminează pașii. Chemarea la ordine asta înseamnă pentru mine: acceptarea faptului că am nevoie de timp de calitate alături de cei care merită, care mă prețuiesc, care mă vor alături.

Cristina Țopescu a afirmat nu o dată că viața este o luptă, iar învingători sunt doar cei care ajung la final cu fruntea sus, cei care ştiu să facă din viaţa lor un vis, iar din visul lor o viaţă. În cursa vieţii, fiecare îşi fixează un ritm, un ţel. Unii termină cursa, alţii nu parcurg nici jumătate din ea. Esenţială însă rămâne dorinţa de a mai face încă un pas. Cristina avea acest crez, la fel ca și mine de altfel, că atunci când deschizi gura frumusețea ta pălește subit, demonstrând lipsa ei de importanță. Frumusețea interioară, dacă o ai, servește în relația cu cei care te cunosc mai bine sau cu cei cu care ai de-a face zilnic. Și la serviciu. Pentru Cristina Țopescu, frumusețea exterioară era o chestiune de estetică și atât. A formelor fără fond. Inteligența, candoarea, generozitatea, credea ea, sunt cele care fac ca un om să aibă ceea ce se numește farmec. Și este perfect real faptul că farmecul e mult mai util decât a fi frumos.

Profesionistul Cristina Țopescu a demonstrat de-a lungul timpului cât de multe poate face. A fost admirată, dar și invidiată, dar lucrul acesta din urmă nu a făcut decât să-i confirme victoria. Ni s-au întâlnit pașii cu diferite ocazii. A realizat un film documentar despre Familia Regală, numit „Regele Mihai – Nihil Sine Deo” în același an în care am fost acreditată și eu de Casa Regală și am avut o întrevedere particulară cu Majestatea Sa. Acest film documentar a rămas unul de referință și am admirat-o pentru acest lucru. Nu voi uita eleganța cu care a primit Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate și nici bucuria și căldura cu care ne-am dat mâinile atunci când ne-am reîntâlnit la momentul revenirii la Peleș a stăpânului de drept, Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Nici nu îndrăznesc să amintesc de toate personalitățile pe care a avut șansa să le intervieveze și la ce nivel au fost toate aceste interviuri.

Mărturisește-te hârtiei albe din fața ta! Acesta a fost, cum mărturiseam mai sus, sfatul pe care l-am primit tot mai des în ultimii ani. Moartea Cristinei Țopescu a avut menirea de a mă motiva să fac acest lucru pe nerăsuflate. Lipsa de inspirație mă sufoca de ceva timp, pentru că nu am mai găsit momentele în care să las sufletul să respire, nu am mai găsit ocazia să mă așez și să las degetele să se miște în ritmul acela special, al melodiei divine pe care fiecare dintre cei care au scris și scriu o cunosc atât de bine. Nu o dată m-am trezit cu o astfel de melodie în minte și dacă reușeam să ajung să notez puteam să o iau de la capăt. Din păcate, nu am mai reușit să ajung să notez nimic din ideile pe care le primeam continuu. Ca și cum cineva a tăiat canalul ce mă unea cu propria-mi muză. Ca și cum zgura a avut îndrăzneala de a se așeza și de a opri orice trecere luminată. Nu știu cum și de ce. Știu că doare. Și doare tare. Uneori mi-aș dori să rup din carne-mi pentru a folosi sângele drept cerneală. Mă gândeam că sângele are harul de a curăța totul. Poate doar ruperea sigiliului mai poate aduce muza înapoi. Nu știu. Scriu însă. Scriu pentru că altfel nu pot și mi-a ajuns. Mi-a ajuns să mă neg continuu doar pentru că nu există altă șansă de a respira aici și acum. Societatea, așa cum este ea la momentul acesta, nu mai poate fi salvată. Trebuie să o luăm de la început, pe temelii solide. Pe rădăcini puternice. Scriu deci despre tristețea pe care nu o pot opri să se manifeste și ale cărei grade de comparație, recunosc, nu reușesc să le pun cap la cap. Știu doar că nu vorbesc despre suava tristețe care seamănă pe alocuri cu nostalgia. Vorbesc despre tristețea care te doboară, care trece peste tine aidoma unui buldozer, care te aruncă dintr-o parte în alta și te lasă complet gol. Scriu tristă despre ieșirea din scenă a unui om frumos, care a făcut mult bine. Despre plecarea spre stele a unei ființe pe care toată lumea o căuta numai când avea nevoie de vreun serviciu, dar căreia nimeni nu i-a simțit lipsa suficient cât să o întrebe „Ce mai faci?” Iartă-ne, Cristina, pentru indiferența noastră! Iartă-ne, dacă poți!